fbpx

Ce este bine să știm în comunicarea cu adolescenții?

Interviu realizat de Clinica Mind Garden, cu:

  • Georgiana Ene, Psiholog Clinician, Clinica Mind Garden
  • Robert Alexandrescu, Psihoterapeut, Clinica Mind Garden

 

În primul rând este bine să știm că această comunicare este foarte importantă pentru adolescenți în primul rând, dar și pentru părinți, pentru că ea poate preveni problemele de comportament care pot apărea ulterior: consum, comportament antisocial și așa mai departe. Pentru adolescent este foarte importantă comunicarea pentru că e în acea etapă a vieții în care are foarte multe întrebări, are nevoie de multe informații pentru a lua decizii. Așadar, ei chiar își doresc să comunice, depinde de noi adulții (părinții) cât de receptivi suntem la lucrul acesta.


Care sunt bazele unei comunicări eficiente?

E foarte important ca noi adulții să ascultăm în primul rând și apoi să vorbim. Dalai Lama spunea la un moment dat că dacă vorbești repeți ceea ce știi, iar dacă asculți s-ar putea să înveți ceva nou. Noi avem nevoie să învățăm cum se simt ei, unde vor să ajungă, care le sunt scopurile și așa mai departe. 

Pentru a înțelege mai bine cum se face o comunicare eficientă, putem să ne gândim la un dans în doi. În primul rând ambele persoane trebuie să fie față în față și să fie pe aceeași melodie (să fie pe aceeași lungime de undă), să fie conectați unul cu celălalt.


Când știm că putem avea o discuție liberă cu adolescentul?

Atunci când el vine către noi cu interes în primul rând, și 2, este foarte important ca starea noastră să fie una autentică atunci când vorbim cu adolescentul…adică ceea ce gândesc și simt să și spun, să fiu acolo, prezent sută la sută. 


Ce facem atunci când adolescentul alege să ascundă anumite lucruri?

În primul rând căutăm scopul pentru care face acest lucru. De ce îmi ascunde aceste lucruri? Pentru că acolo s-ar putea să fie o anumită vulnerabilitate, teama de judecată…așadar, încercăm să identificăm acest scop.

În doilea rând ne uităm un pic la istoric. Când s-a mai întâmplat asta?...pentru că cel mai probabil nu o face pentru prima dată. De asemenea ne uităm un pic și în jurul adolescentului, adică la noi părinții. Noi am făcut asta?

În al 3-lea rând, are nevoie de încurajare din partea noastră pentru a comunica, pentru a se exprima. Aici aș vrea să fac o paranteză importantă pentru psihoeducație, pentru a face distincția între ce înseamnă încurajare și ce înseamnă laudă:

  • A-l încuraja înseamnă a scoate în evidență comportamentele dezirabile, comportamentele bune.
  • Lauda înseamnă scoaterea în evidență a atributelor…de exemplu: ești deștept, ești frumos, ești înalt, etc.


Citește despre: Importanța grupurilor de dezvoltare personală în vederea adaptării sociale pentru adolescenți și copii


Azi discutăm despre benzi desenate și jocuri ale copilăriei iar mâine adolescenții cresc și interesele lor se schimbă…încep întrebări legate de sexualitate, prima dragoste, etc. Cum abordăm astfel de situații?

Le abordăm cu interes și curaj :))...în primul rând este bine să avem curajul ca părinți, ca adulți, să vorbim aceste lucruri cu ei. Și este bine să vorbim de la o vârstă destul de fragedă…bineînțeles folosind un vocabular adecvat vârstei. Este bine să avem astfel de discuții pe tot parcursul acestui proces de trecere în adolescență și așa mai departe. Să nu ne ferim de fiecare dată, să venim în întâmpinarea curiozității lor pentru că au foarte multe curiozități și să vorbim despre ele, să nu ne ascundem, să nu facem un tabu din asta.

Cu alte cuvinte, să le dăm adolescenților informații despre lucrul ăsta, atât cât pot duce.


Care sunt cele mai mari provocări pe care le au părinții adolescenților care îți trec pragul?

Ar fi două… iar acestea sunt chiar în etapele de preadolescență (la trecerea în adolescență) și la ieșirea din adolescență…sunt niște etape de trecere.

În preadolescență aș spune că opoziționismul este una dintre ele, furia, comportamentul care exprimă acest lucru…iar în următoarea etapă, cea de 16-17 ani, o provocare pentru părinți este să înmâneze ˝frâiele˝ deciziilor pentru că mai au puțin, fac 18 ani, devin adulți și cumva trebuie să decidă pentru viața lor, iar nouă ca părinți ne este destul de greu să îi lăsăm pe ei să decidă.

Pentru a le fi mai ușor părinților, ar fi bine să se uite cumva la regula celor două puncte pe o linie dreaptă; să se uite și în trecutul copilului, în prezent…ca să își dea seama ce vor face în viitor. Asta pentru ca ei ca și părinți să capete încredere că vor fi ok cu deciziile pe care le vor lua.


Este recomandat ca părintele să devină prietenul adolescentului?


Pe scurt: NU.

Dacă părintele devine prietenul adolescentului, cine devine părintele? Adolescentul are nevoie de un părinte, are nevoie de autoritate la care să se raporteze, are nevoie de cineva pe care să se sprijine. Prietenul e prieten, părintele e părinte.


Când adolescentul vine și spune ˝Vreau să spun ceva dar fără să afle tatăl sau mama˝, fără să afle celălalt părinte, este ok să păstrăm secretul față de celălalt partener de viață?

Asta sună ca o alianță mai degrabă, iar alianțele astea nu se formează imediat…ele sunt învățate probabil și e bine să ne uităm încă o dată în istoricul familiei, în dinamica din familie, să ne uităm în primul rând încă o dată la scopul pentru care nu vrea să afle partenerul nostru de viață sau celălalt părinte; de ce anume nu vrea să afle? Ce se întâmplă acolo? De ce există această barieră de comunicare?


Dacă în ˝copilăria mică˝ rolul părintelui este acela de a-i oferi totul copilului pentru a-i asigura o creștere armonioasă, care este rolul părintelui atunci când copilul mic (care nu mai are nevoie de hrană și să fie schimbat) a devenit adolescent? 

În adolescență, nevoile copiilor devin din cele de bază, unele emoționale. O nevoie foarte importantă este nevoia de validare emoțională, asta însemnând că atunci când copilul spune că se simte într-un anumit fel, adolescentului respectiv să i se spună ˝Îmi pare rău că te simți așa.˝…asta înseamnă defapt să îl validezi emoțional…să știe că ești acolo pentru el.

Atenție! Validarea emoțională nu înseamnă și validarea comportamentului. 

Apoi, referitor la prima parte a întrebării, când părinții îi oferă totul, părinții ar fi bine să le ofere ceea ce le este necesar copiilor și nu ceea ce vor ei…(și aici o să facem iarăși o paranteză de psihoeducație, în ceea ce privește limitele. Este important ca adulții să pună limite, pentru că atât copiii cât și adolescenții nu au experiența necesară de viață astfel încât să prevadă consecințele nedorite ale comportamentelor lor sau a ceea ce vor ei, tot ce vor ei)...Și atunci, noi părinții suntem obligați să punem aceste limite pentru a-i ține pe ei într-o zonă de siguranță.


Părinții au nevoie de control, adolescenții de libertate. Cum putem echilibra această balanță?

E foarte bine că unii au nevoie de control alții de libertate!...puțin câte puțin… vorbeam de limite, da?... Pe măsură ce cresc, adolescenții au nevoie de libertate. Pe măsură ce cresc, aceste limite se dilată iar controlul scade din partea părintelui… pentru că niciun părinte nu își dorește să își controleze copilul până la sfârșitul veacurilor. La un moment dat își dorește ca el să fie o ființă autonomă, independentă și așa mai departe.

Așadar, ca o formulă a acestui răspuns ar fi: autonomie și libertate, în anumite limite.


Te poate interesa și:

Importanța grupurilor de suport pentru copiii și adolescenții cu anxietate, atacuri de panică, depresie, etc.

Cu Copilul la Psiholog. Cum decurge prima ședință de Terapie? 

Articole similare